Cădere

Tough Luck

Mă ofilesc. Simt cum toata lumea trage de mine încoace și-ncolo și țipă la mine si toți cer ceva, toți vor ceva de la mine. Încerc sa fug dar ei sunt peste tot, mi-au invadat lumea plina de unghere întunecate. Încerc sa mă cufund in dulci umbre si non-culori dar ei mă smulg violent, im creează vânătăi, îmi scot aerul din plămâni, îmi dau palme peste palme și șuturi in stomac si mă ucid încet. Aș vrea s-o facă mai repede, mă dezintegrez. Am senzația ca pierd bucăți de piele vânătă in timp ce merg, ca las oase si mușchi prin locuri pe cere le ating fugar si nu pot sa le adun, nu pot sa redevin întreagă. De ce nu mă omoară odată? De ce nu mă încuie într-o cutie, de ce nu mă lasă sa putrezesc? De ce mai resusciteaza o bucata de carne care nu poate sa le dea nimic? Vreau o cutie a mea. Vreau sa nu mă mai tragă in direcții diferite, sa nu mă mai doară mâinile si sufletul si degetele de la picioare. Îmi vreau ungherele de liniște si noapte si nimic gol, pur si frumos.

Fatal (4)

tumblr_ni3z5ccGSg1r1hjqso1_1280În timpul căderii timpul nu a mai contat. O versiune a mea cu ani buni mai tânără, îmbrăcată cu rochița neagră de la înmormântarea mamei si cu un zâmbet gol m-a privit indulgent. Această Lucia era pură. De asemenea, era probabil scârbită de ce se alesese de viitorul său. Am încercat sa mă apropii, să o pot consola in vreun fel pe fetița aceea străină care eram eu. O pereche de gheare nevăzute m-au ținut pe loc amenințând sa îmi străpungă pielea odată cu următoarea mișcare. Atingerea lor a venit împreună cu un zumzăit neclar pe care îl ignoram cu încăpățânare.
După câteva minute in care tot ce am făcut a fost sa respir sacadat, am cedat șoaptelor insistente care încercau sa îmi trezească interesul. Odată ce am decis sa le ascult, înțelesul lor m-am pătruns cu brutalitate. Era numele meu, pronunțat in mod repetat, hipnotizant, de vocea rece si plina de venin a lui Marcus.
Nevoia de a mă întoarce la el a devenit brusc presanta, de parca un alt minut petrecut in absenta lui mi-ar fi provocat chinuri inimaginabile. De parca as fi fost sortita neantului.
„Lucia. Vino la mine, înger negru. Lumea ta te cheamă. Învinge-o. Vino la mine, Lucia.”
„Nu știu unde.”
Întunericul era peste tot, mă îmbrățișa, rece si răspândind o aroma grețoasă de plastic topit. Se voia in mine si mă voia in el, iar eu știam ca acolo m-as simți ca acasă. Vocea lui Marcus, însă, nu voia sa mă lase sa plec. Iar eu am urmat-o, deoarece știam: in momentul in care îmi părăsisem viața si îl urmasem pe el, îmi trădasem originile si mă dăruisem lui.
Siguranța mea a răspândit întunericul iar eu am alergat, fără direcție, pana când m-am trezit. Corpul îmi era liniștit, așezat într-o poziție nefireasca pe pat, iar capul mi se afla pe picioarele celui care mă ghidase înapoi. Își trecea degetele absent prin parul meu fără sa mă privească.
„Știam ca te vei trezi”
M-am mulțumit doar sa îl privesc cu ochii mari, pana când mi-a întors căutătura. Am crezut că disting panica in ochii lui, dar expresia lor a devenit imediat distanta si puțin amuzata
„Ești o adevărată pacoste”, crede-mă pe cuvânt, zise el cu jumătate de zâmbet
„Păcat ca nu m-ai aruncat într-un șanț când ai avut ocazia.”
„Nu-mi da idei.” Părea ca se distrează de minune.
„Scuze, șefule. Poate înălțimea ta sa mă lumineze? Ce naiba s-a întâmplat după ce am căsăpit puștiul cu miros de mere?”
M-a privit înciudat.
„Culca-te. Daca supraviețuiești câtorva ore de somn si nu te lași împrăștiată prin alte lumi, o sa te lămuresc. Poate. In timpul asta mă duc sa caut o colonie cu miros de mere.”
„Ce nesim…”
„Vezi-ti de gura aia spurcata, draga mea. Acum dormi.”
Si am adormit.

Fatal (3)

Eram singură într-un bar al sărăntocilor, înconjurată de studenți, simțindu-mă frivolă și proastă. Poate doar rezonam cu persoanele din jur. O voce din capul meu mi-a aruncat o remarcă acidă despre snobism si s-a retras într-un loc la care eu nu aveam acces. Și totuși, era creierul meu. Ar fi trebuit să mi-l pot controla. Ar fi trebuit să găsești pe cineva. Corect.

Am scrutat mulțimea și m-am umplut cu energia ei, lăsând-o să mă pătrundă, să îmi devoreze gândurile și să îmi mângâie pereții interiori.

Am ochit un puști brunet cu ochi căprui, care mirosea a mere si scorțișoară și i-am zguduit universul în jumătate de ora. L-am scos din acea dugheană și l-am dus pe o stradă de pe care se putea vedea un câmp obosit, presărat cu resturi de plante si câte un șoarece hoinar. L-am așezat sub stele, oarecum tristâ câ acestea refuzau sâ strălucească și deasupra mea.

I-am mângâiat claviculele cu buzele si i-am depus săruturi ușoare pe bărbie. I-am aruncat un zâmbet crispat si mi-am scos cel mai credincios prieten de sub rochie. Scârbită de toata șarada, i-am trecut lama peste gat cu mișcare scurtă si i-am dăruit veșnicia.

Marcus respira cu nesaț de undeva din întuneric, satisfăcut de rapiditatea cu care eram capabilă sa îmi ating scopurile. Noaptea mă împresura, vedeam nori de fum gros ce conturau chipul puștiului mort. Simțeam că mă înec, simțeam că am luat foc, simțeam că lumea se revoltă, că în sfârșit mă pedepsește pentru ce făceam. Cădeam; nu știu unde, dar continuam să cad.

Fatal (2)

Prima parte https://gandurileunuivisator.wordpress.com/2014/03/01/fatal-1/

Stiam ca si el ma iubeste, insa nu eram suficient de naiva cat sa sper ca va recunoaste asta in urmatorea decada. Impartaseam o prea puternica ura pentru a ne arunca in niste declaratii inutile despre a caror insemnatate nu stiam nici noi mai nimic.

Mi-am alaturat palma de a lui pentru cateva clipe, ca mai apoi sa si-o retraga discret si sa o puna pe schimbatorul de viteze. Nu m-a scapat din ochi, sapa in mine in incercarea lui obisnuita de a-si astampara foamea de cunoastere. Zadarnic, de parca nu-si inchipuia. Eram o prezenta amorfa, construita ddin antiteze. De ce-as lasa un barbat frumos pe care l-am urat inca din pruncie sa -mi cunoasca interiorul? Sentimentele nou descoperite nu puteau sa schimbe ura cu care eram amândoi dospiti.

„Un gand, draga mea?”

„Vreau sa dorm” , am murmurat.

„Am fata de fraier?”

„N-as putea raspunde sincer.”

„Nu ma intrebi de ce?”

Chiar eram curioasa, insa nu-mi placea sa recunosc, asa ca am ramas tacuta, lasandu-l sa continue.

„Speram ca dupa a saisprezecea crima sa vad remuscari pe chipul asta inexpresiv.”

Il priveam cu oarecare nedumerire. Radea cu o usoara retinere, probabil ca raspuns la expresia mea toanta. Ar fi vrut oare sa aiba grija de un copil rasfatat care sa planga la vederea unui cadavru? A scuturat moale din cap si m-a luat de mana fara sa ezite.

„O sa inveti sa nu-ti mai fie teama de mine. Nici de propriile tale gânduri. Poate atunci o sa-ti explic.”

M-am indepartat de privirea lui fara sa-i eliberez insa mana si m-am cufundat intr–un cer rosu ce-mi amintea de iadul din care proveneam. Un iad in care diavolii nu au coarne si ceaune cu lava fierbând, ci serviete, arme ascunse in seifuri si conturi despre care nimanui nu -i place sa pomeneasca. Noi insine am ales sa parasim aceasta lume dominata de pericole si sa ne cream propriul univers. Periculos si el, ce-i drept, dar pentru altii, nu pentru noi.

„Sa mergem sa dormim, draga mea.”

Dupa alte douazeci de minute in care tot ce am facut a fost sa privesc dara  deprimanta de nisip pe care o lasa masina , am eliberat mana de care ma agatasem si am coborat gratios din masina, parand a nu da importanta îngrozitorului mod in care imi arata rochia. Am prins un usor zambet pe fata lui Marcus, dar a disparut fiind inlocuit de vesnicul cinism. Am oftat si m-am indreptat spre hotelul trist in care ne petrecusem ultimele cateva saptamani.

M-am strecurat in camera prea putin spatioasa pe care o imparteam si mi-am schimbat hainele cu dexeritatea specifica, ignorand complet prezenta masculina din spatele meu ce dadea un adevarat spectacol încercând sa para plictisita. M-a urmat in  in pat si mi-a soptit

„Noapte buna, draga mea.”

„Ma cheama Lucia.”

A chicotit. Am adormit. Sau poate adormisem deja, Marcus nu chicotea in realitate.

Un Țigan M-a Învățat Să Apreciez Ce Am

Gabi si-a facut blog sau Cum se maturizeaza unii oameni

Trip După Trip

Am fost cam grăbit astăzi. Du-te de colo colo, fă asta, fă aia. Eram tot pe fugă.

După ce am ieșit de la lucru, m-am dus să mă văd cu băjeții mei, dar înainte să ajung la ei mi s-a întâmplat ceva neașteptat. Am fost oprit de un țigan tânăr, care mi-a cerut un foc. Mi s-a adresat cu „Boss ai un foc că-s vai și amar de mine.” Eu, fumător înfocat și prietenos, i-am întins bricheta mea.

Din start i-am spus: „Și a mea merge ca pula.”

„Măcar ai.”

Cred că acela a fost cel mai mare adevăr pe care l-am auzit vreodată din gura unui țigan. Chiar așa era. Eu măcar aveam brichetă să-mi aprind țigaretele, el nu.

Așa am fost învățat astăzi de un țigan să apreciez lucrurile pe care le am.

Vezi articol original

Buna dimineata…visule

o raza .. un zumzet de viata al furnicarului cotidian..
un gand, o palida frantura din reverie mi-ai ramas..
in minte .. blocat, rupt de palpabil

prin piele .. suvoaie de tremuri
alearga in ritmul sacadat al inimii.
cu privirea-n gol, pupila marita,
derulez ultima frantura de proiectie
a imaginii perfecte de gand calm si ..
..femeie

in vibratii de sunete, zgarieturi de tocuri
valuri de parfum .. incet te-ndepartezi
un ultim ecou, o privire, un zambet.
zdruncina logica

si clipii,
in izul nimicului alb al cetii dimineata
asortat de aroma proaspat macinatei cafele
cu savoare de tutun ,
buna dimineata .. visule ..

-Sebastian Enache


Sunt o umbră

tumblr_nenzf2qc5Z1sg3bkso1_1280 (2)

Stăteai lângă zidul de piatră care înconjoară curtea vechii biserici în care obișnuiam odinioară să ne trăim povestea. Eram mai de mult doi copii mari care își manifestau rebeliunea iubindu-se între pereții reci ale acelei clădiri părăsite.

Mi s-a tăiat răsuflarea când te-am văzut. A trecut doar un an, însă chipul tău spune povești care nu ar trebui să fie cunoscute de un puști de 20 de ani. Ți-a crescut barba; semeni cu tatăl meu mai mult ca niciodată. Ai slăbit atât de mult-mă faci sa cred ca ti-e dor de felul in care găteam. Un singur lucru pare neschimbat: veșnica țigară care arde veșnic într-o mână veșnic tremurândă.

Apropiindu-mă de tine, am observat indiferența expresiei pe care o afișai. Priveai prin mine, de parcă nu m-ai fi recunoscut. Înaintam din ce în ce mai repede, rămasă fără suflare, dorind sa mă topesc din nou in brațele tale. Ajunsă în fața ta, am șovăit. De ce mă ignorai cu desăvârșire? Ti-am atins buza superioara ușor, dar n-am simțit nimic. Nici tu n-ai simțit. De ce nu mă vedeai? Mi-am înfășurat brațele in jurul taliei tale, dar nu mi-ai răspuns la îmbrățișare. De ce nu te bucurai de prezenta mea?

Știu sigur că nu m-ai uitat. Te-am văzut mai devreme in acea zi ducând un trandafir sângeriu la mormântul meu.