He’s my existence

Nu mai voia să-l vadă, vrea să nu mai voiască a şti dacă el trece ori nu; îi era greu să se stăpînească, dar durerea pe care o înfrunta îi părea dulce ca jertfa de spăşire, şi n-a mai mers la fereastră.
Şi totuşi sufletul îi era cuprins de o lină şi adîncă mîhnire. Pierduse parcă ceea ce era mai frumos în viaţa ei, gîndul că nu se poate ca el să nu vie. S-a putut!
Seara, după ce s-a aşezat la odihnă şi nu putea să doarmă, ar fi voit să poată plînge. Dar de ce adică să plîngă, cînd n-a fost nimic, n-are, nu poate să fie nimic între ea şi el? Şi-a făcut ea aşa, din senin, un gînd şi l-a pierdut.
*
Persida simţi ca şi cînd i s-ar fi oprit deodată şi bătăile inimii, şi curgerea sîngelui prin vine şi i s-ar fi înseninat toată firea.
― Ştiai?! grăi dînsa cu glas limpede. Te-nşeli! Adică ce crezi d-ta şi ce vrei cu mine? Că am slăbiciune pentru d-ta, asta o ştii: ai putut s-o vezi şi ţi-o spun şi eu, fiindcă nu e vina mea. A venit aşa fără de veste, cum vin toate nenorocirile. Atît e însă tot, şi mai mult nu poţi să ştii. Mi-a fost milă de d-ta; dar dacă d-tale nu ţi-e milă de mine, fă ce vrei, că şi eu tot numai ceea ce eu voiesc am să fac!
*
Persida era fată cuminte şi pusese în gîndul ei toate lucrurile la cale: ochii ei însă erau duşi mereu după dînsul şi rîdeau cînd se întîlneau cu ai lui. Parcă-i era frate, parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atît de mult se bucura cînd îl vedea voios, vorbăreţ, şi inima i se strînse cînd el veni s-o poftească la joc.
*
Şi totuşi îi era foarte greu, şi cînd el s-a depărtat, se simţea foarte nenorocită şi stătea la îndoială dacă nu cumva el e mai cuminte decît dînsa.
„O viaţă, zicea dînsa în gîndul ei, una singură are omul, şi e nespusă durerea ce te cuprinde cînd îţi dai seama că o petreci şi pe aceasta chinuindu-te tu însuţi pe tine. Ah, sărac de sufletul meu!”
*
Acum, în această clipă de uşurare şi de mulţumire sufletească, era cuprinsă cu desăvîrşire de simţă mîntui că nu e în lumea aceasta nimeni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dînsul, că el e om în puterea cuvîntului, că are de ce să-l iubească. Ea singură ştia prin ce grea luptă sufletească a trecut el şi a trecut şi a ieşit întreg din ea.
Era o înspăimîntătoare nedreptate că nu poate să i-o spună aceasta şi lui.
O! cum ar fi voit să meargă, să-l caute, să-l vadă, să-i vorbească, să-i spună ce simte, ce gîndeşte, să-i mulţumească.

„E o mişelie nemaipomenită, îşi zise ea în cele din urmă, să ai o singură viaţă şi să amărăşti în viaţa aceasta zilele altora, lipsindu-te şi pe tine de cele mai mari şi mai curate mulţumiri!”

~Ioan Slavici (Mara)

M-am regasit in Persida cum n-am facut-o in niciun alt personaj feminin. Merita sa cititi acest roman, mai ales daca ati simtit vreodata ca fericirea cuiva e mai importanta decat a voastra, daca v-ati multumit vreodata doar sa vedeti acea persoana si daca doar prin acest fapt v-a inseninat ziua.

Iubesc?

tumblr_mcmdccbyow1r3wmrbo1_500.jpg
Îmi simt sufletul sfâşiat, rupt în fâşii străine una, de alta. Nu ştiu cum să îmi acopăr disperarea, tristeţea care mă copleşeşte. Sunt atât de departe, sunt amintiri atât de îndepărtate.

Știu că nu mi-e îngăduit să fiu trist și să-mi șterg lacrimi. Dar aceasta nu o va afla nimeni. Voi rupe paginile și le voi arde. Lasă-mă acum să strig pentru mine fericirea asfințită aici, în odăița cu pereții scunzi și cu două ferestruici. Eu voi scrie și mă voi ruga Domnului ca tu să plângi, iar atunci voi putea plânge și eu, cu lacrimi multe și neștiute. Nu le va afla nimeni. Lasă-mă să-și destăinuiesc ție fericirea singurătății mele. Știu, aceaste e o mare slăbiciune. Știu cât de abătut mă voi afla mai târziu. Dar mă simt acum atât de singur și de trist în odăița mea…
~Mircea Eliade

Deşert.

Ma inrobeste o inutila pasiune adolescentina. Ma dezgusta nefericirea in care ma scald, pe care o primesc cu bratele deschise ca sa…ce? Sa simt ca nu am trecut prin adolescenta fara sa ma comport ca un adolescent? Iubesc cliseistic. Si poate nu e iubre, dar ma consuma si ma stapaneste.
Fierb.

Vor sa ma prefaca-n cioburi

O carapace goala. Aici ma ascund, printre lacrimi si incercari puerile de a-mi reveni, de a ma ridica dupa fiecare lovitura. Zambesc. Superficial. Si nu e niciodata de ajuns. Ei stiu ca imi e tot mai greu sa imi opresc tremurarea convulsiva a umerilor. Ei stiu ca nesiguranta ma-nvaluie. Mi-e tot mai greu sa razbat.
Si totusi ii inving mereu.
Ma-mbrac cu suferinta. Ca si rasetele, e-o bucata din mine; de vreau ori nu. Oare de-o alung imi voi pierde sinele?