Fatal (2)

Prima parte https://gandurileunuivisator.wordpress.com/2014/03/01/fatal-1/

Stiam ca si el ma iubeste, insa nu eram suficient de naiva cat sa sper ca va recunoaste asta in urmatorea decada. Impartaseam o prea puternica ura pentru a ne arunca in niste declaratii inutile despre a caror insemnatate nu stiam nici noi mai nimic.

Mi-am alaturat palma de a lui pentru cateva clipe, ca mai apoi sa si-o retraga discret si sa o puna pe schimbatorul de viteze. Nu m-a scapat din ochi, sapa in mine in incercarea lui obisnuita de a-si astampara foamea de cunoastere. Zadarnic, de parca nu-si inchipuia. Eram o prezenta amorfa, construita ddin antiteze. De ce-as lasa un barbat frumos pe care l-am urat inca din pruncie sa -mi cunoasca interiorul? Sentimentele nou descoperite nu puteau sa schimbe ura cu care eram amândoi dospiti.

„Un gand, draga mea?”

„Vreau sa dorm” , am murmurat.

„Am fata de fraier?”

„N-as putea raspunde sincer.”

„Nu ma intrebi de ce?”

Chiar eram curioasa, insa nu-mi placea sa recunosc, asa ca am ramas tacuta, lasandu-l sa continue.

„Speram ca dupa a saisprezecea crima sa vad remuscari pe chipul asta inexpresiv.”

Il priveam cu oarecare nedumerire. Radea cu o usoara retinere, probabil ca raspuns la expresia mea toanta. Ar fi vrut oare sa aiba grija de un copil rasfatat care sa planga la vederea unui cadavru? A scuturat moale din cap si m-a luat de mana fara sa ezite.

„O sa inveti sa nu-ti mai fie teama de mine. Nici de propriile tale gânduri. Poate atunci o sa-ti explic.”

M-am indepartat de privirea lui fara sa-i eliberez insa mana si m-am cufundat intr–un cer rosu ce-mi amintea de iadul din care proveneam. Un iad in care diavolii nu au coarne si ceaune cu lava fierbând, ci serviete, arme ascunse in seifuri si conturi despre care nimanui nu -i place sa pomeneasca. Noi insine am ales sa parasim aceasta lume dominata de pericole si sa ne cream propriul univers. Periculos si el, ce-i drept, dar pentru altii, nu pentru noi.

„Sa mergem sa dormim, draga mea.”

Dupa alte douazeci de minute in care tot ce am facut a fost sa privesc dara  deprimanta de nisip pe care o lasa masina , am eliberat mana de care ma agatasem si am coborat gratios din masina, parand a nu da importanta îngrozitorului mod in care imi arata rochia. Am prins un usor zambet pe fata lui Marcus, dar a disparut fiind inlocuit de vesnicul cinism. Am oftat si m-am indreptat spre hotelul trist in care ne petrecusem ultimele cateva saptamani.

M-am strecurat in camera prea putin spatioasa pe care o imparteam si mi-am schimbat hainele cu dexeritatea specifica, ignorand complet prezenta masculina din spatele meu ce dadea un adevarat spectacol încercând sa para plictisita. M-a urmat in  in pat si mi-a soptit

„Noapte buna, draga mea.”

„Ma cheama Lucia.”

A chicotit. Am adormit. Sau poate adormisem deja, Marcus nu chicotea in realitate.

Anunțuri

Alte ganduri

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s