Fatal (4)

tumblr_ni3z5ccGSg1r1hjqso1_1280În timpul căderii timpul nu a mai contat. O versiune a mea cu ani buni mai tânără, îmbrăcată cu rochița neagră de la înmormântarea mamei si cu un zâmbet gol m-a privit indulgent. Această Lucia era pură. De asemenea, era probabil scârbită de ce se alesese de viitorul său. Am încercat sa mă apropii, să o pot consola in vreun fel pe fetița aceea străină care eram eu. O pereche de gheare nevăzute m-au ținut pe loc amenințând sa îmi străpungă pielea odată cu următoarea mișcare. Atingerea lor a venit împreună cu un zumzăit neclar pe care îl ignoram cu încăpățânare.
După câteva minute in care tot ce am făcut a fost sa respir sacadat, am cedat șoaptelor insistente care încercau sa îmi trezească interesul. Odată ce am decis sa le ascult, înțelesul lor m-am pătruns cu brutalitate. Era numele meu, pronunțat in mod repetat, hipnotizant, de vocea rece si plina de venin a lui Marcus.
Nevoia de a mă întoarce la el a devenit brusc presanta, de parca un alt minut petrecut in absenta lui mi-ar fi provocat chinuri inimaginabile. De parca as fi fost sortita neantului.
„Lucia. Vino la mine, înger negru. Lumea ta te cheamă. Învinge-o. Vino la mine, Lucia.”
„Nu știu unde.”
Întunericul era peste tot, mă îmbrățișa, rece si răspândind o aroma grețoasă de plastic topit. Se voia in mine si mă voia in el, iar eu știam ca acolo m-as simți ca acasă. Vocea lui Marcus, însă, nu voia sa mă lase sa plec. Iar eu am urmat-o, deoarece știam: in momentul in care îmi părăsisem viața si îl urmasem pe el, îmi trădasem originile si mă dăruisem lui.
Siguranța mea a răspândit întunericul iar eu am alergat, fără direcție, pana când m-am trezit. Corpul îmi era liniștit, așezat într-o poziție nefireasca pe pat, iar capul mi se afla pe picioarele celui care mă ghidase înapoi. Își trecea degetele absent prin parul meu fără sa mă privească.
„Știam ca te vei trezi”
M-am mulțumit doar sa îl privesc cu ochii mari, pana când mi-a întors căutătura. Am crezut că disting panica in ochii lui, dar expresia lor a devenit imediat distanta si puțin amuzata
„Ești o adevărată pacoste”, crede-mă pe cuvânt, zise el cu jumătate de zâmbet
„Păcat ca nu m-ai aruncat într-un șanț când ai avut ocazia.”
„Nu-mi da idei.” Părea ca se distrează de minune.
„Scuze, șefule. Poate înălțimea ta sa mă lumineze? Ce naiba s-a întâmplat după ce am căsăpit puștiul cu miros de mere?”
M-a privit înciudat.
„Culca-te. Daca supraviețuiești câtorva ore de somn si nu te lași împrăștiată prin alte lumi, o sa te lămuresc. Poate. In timpul asta mă duc sa caut o colonie cu miros de mere.”
„Ce nesim…”
„Vezi-ti de gura aia spurcata, draga mea. Acum dormi.”
Si am adormit.