Fatal (3)

Eram singură într-un bar al sărăntocilor, înconjurată de studenți, simțindu-mă frivolă și proastă. Poate doar rezonam cu persoanele din jur. O voce din capul meu mi-a aruncat o remarcă acidă despre snobism si s-a retras într-un loc la care eu nu aveam acces. Și totuși, era creierul meu. Ar fi trebuit să mi-l pot controla. Ar fi trebuit să găsești pe cineva. Corect.

Am scrutat mulțimea și m-am umplut cu energia ei, lăsând-o să mă pătrundă, să îmi devoreze gândurile și să îmi mângâie pereții interiori.

Am ochit un puști brunet cu ochi căprui, care mirosea a mere si scorțișoară și i-am zguduit universul în jumătate de ora. L-am scos din acea dugheană și l-am dus pe o stradă de pe care se putea vedea un câmp obosit, presărat cu resturi de plante si câte un șoarece hoinar. L-am așezat sub stele, oarecum tristâ câ acestea refuzau sâ strălucească și deasupra mea.

I-am mângâiat claviculele cu buzele si i-am depus săruturi ușoare pe bărbie. I-am aruncat un zâmbet crispat si mi-am scos cel mai credincios prieten de sub rochie. Scârbită de toata șarada, i-am trecut lama peste gat cu mișcare scurtă si i-am dăruit veșnicia.

Marcus respira cu nesaț de undeva din întuneric, satisfăcut de rapiditatea cu care eram capabilă sa îmi ating scopurile. Noaptea mă împresura, vedeam nori de fum gros ce conturau chipul puștiului mort. Simțeam că mă înec, simțeam că am luat foc, simțeam că lumea se revoltă, că în sfârșit mă pedepsește pentru ce făceam. Cădeam; nu știu unde, dar continuam să cad.

Fatal (2)

Prima parte https://gandurileunuivisator.wordpress.com/2014/03/01/fatal-1/

Stiam ca si el ma iubeste, insa nu eram suficient de naiva cat sa sper ca va recunoaste asta in urmatorea decada. Impartaseam o prea puternica ura pentru a ne arunca in niste declaratii inutile despre a caror insemnatate nu stiam nici noi mai nimic.

Mi-am alaturat palma de a lui pentru cateva clipe, ca mai apoi sa si-o retraga discret si sa o puna pe schimbatorul de viteze. Nu m-a scapat din ochi, sapa in mine in incercarea lui obisnuita de a-si astampara foamea de cunoastere. Zadarnic, de parca nu-si inchipuia. Eram o prezenta amorfa, construita ddin antiteze. De ce-as lasa un barbat frumos pe care l-am urat inca din pruncie sa -mi cunoasca interiorul? Sentimentele nou descoperite nu puteau sa schimbe ura cu care eram amândoi dospiti.

„Un gand, draga mea?”

„Vreau sa dorm” , am murmurat.

„Am fata de fraier?”

„N-as putea raspunde sincer.”

„Nu ma intrebi de ce?”

Chiar eram curioasa, insa nu-mi placea sa recunosc, asa ca am ramas tacuta, lasandu-l sa continue.

„Speram ca dupa a saisprezecea crima sa vad remuscari pe chipul asta inexpresiv.”

Il priveam cu oarecare nedumerire. Radea cu o usoara retinere, probabil ca raspuns la expresia mea toanta. Ar fi vrut oare sa aiba grija de un copil rasfatat care sa planga la vederea unui cadavru? A scuturat moale din cap si m-a luat de mana fara sa ezite.

„O sa inveti sa nu-ti mai fie teama de mine. Nici de propriile tale gânduri. Poate atunci o sa-ti explic.”

M-am indepartat de privirea lui fara sa-i eliberez insa mana si m-am cufundat intr–un cer rosu ce-mi amintea de iadul din care proveneam. Un iad in care diavolii nu au coarne si ceaune cu lava fierbând, ci serviete, arme ascunse in seifuri si conturi despre care nimanui nu -i place sa pomeneasca. Noi insine am ales sa parasim aceasta lume dominata de pericole si sa ne cream propriul univers. Periculos si el, ce-i drept, dar pentru altii, nu pentru noi.

„Sa mergem sa dormim, draga mea.”

Dupa alte douazeci de minute in care tot ce am facut a fost sa privesc dara  deprimanta de nisip pe care o lasa masina , am eliberat mana de care ma agatasem si am coborat gratios din masina, parand a nu da importanta îngrozitorului mod in care imi arata rochia. Am prins un usor zambet pe fata lui Marcus, dar a disparut fiind inlocuit de vesnicul cinism. Am oftat si m-am indreptat spre hotelul trist in care ne petrecusem ultimele cateva saptamani.

M-am strecurat in camera prea putin spatioasa pe care o imparteam si mi-am schimbat hainele cu dexeritatea specifica, ignorand complet prezenta masculina din spatele meu ce dadea un adevarat spectacol încercând sa para plictisita. M-a urmat in  in pat si mi-a soptit

„Noapte buna, draga mea.”

„Ma cheama Lucia.”

A chicotit. Am adormit. Sau poate adormisem deja, Marcus nu chicotea in realitate.

Sunt o umbră

tumblr_nenzf2qc5Z1sg3bkso1_1280 (2)

Stăteai lângă zidul de piatră care înconjoară curtea vechii biserici în care obișnuiam odinioară să ne trăim povestea. Eram mai de mult doi copii mari care își manifestau rebeliunea iubindu-se între pereții reci ale acelei clădiri părăsite.

Mi s-a tăiat răsuflarea când te-am văzut. A trecut doar un an, însă chipul tău spune povești care nu ar trebui să fie cunoscute de un puști de 20 de ani. Ți-a crescut barba; semeni cu tatăl meu mai mult ca niciodată. Ai slăbit atât de mult-mă faci sa cred ca ti-e dor de felul in care găteam. Un singur lucru pare neschimbat: veșnica țigară care arde veșnic într-o mână veșnic tremurândă.

Apropiindu-mă de tine, am observat indiferența expresiei pe care o afișai. Priveai prin mine, de parcă nu m-ai fi recunoscut. Înaintam din ce în ce mai repede, rămasă fără suflare, dorind sa mă topesc din nou in brațele tale. Ajunsă în fața ta, am șovăit. De ce mă ignorai cu desăvârșire? Ti-am atins buza superioara ușor, dar n-am simțit nimic. Nici tu n-ai simțit. De ce nu mă vedeai? Mi-am înfășurat brațele in jurul taliei tale, dar nu mi-ai răspuns la îmbrățișare. De ce nu te bucurai de prezenta mea?

Știu sigur că nu m-ai uitat. Te-am văzut mai devreme in acea zi ducând un trandafir sângeriu la mormântul meu.

Datorie si dorinta

Am promis ca iti voi scrie doar in momentele cruciale ale vietii mele, ca tu sa poti face parte din ea; ca tu sa fii aici.

Ei bine, la inceputul verii in care am implinit saptesprezece ani, o banala piesa de teatru avea sa imi schimbe radical modul de viata. Am mers acolo pentru ca matusa Charlotte suferea teribil din cauza monotoniei si mi-am dorit sa o inveselesc.

Desi piesa incepuse de numai 15 minute, matusa Charlotte inchisese ochii si sforaia discret. Doamna care se asezase in dreapta mea statea incordata cu un copil in brate. Mi-a parut un lucru curios; avea, cu siguranta, o varsta prea inaintata pentru a fi mama. Putea , desigur, sa fie bunica micutului.

Gandurile mi-au fost intrerupte de o femeie tanara cu ochi stralucitori, careia ii iesisera cateva fire de par din coc si care ii soptea agitata doamnei de langa mine. Dupa o infruntare de numai cateva clipe, nou-venita triumfa si smulse copilul din bratele doamnei in varsta. Aceasta din urma chema la sine o tanara cu fata rotunda si aspect viclean si se rasti in soapta:

-Du-te la Audrey si spune-i ca trebuie sa paraseasca aceasta cladire acum. De nu, o voi obliga eu s-o faca.
Fata, probabil o doamna de companie, iesi repede din sala si dupa circa 10 minute reveni cu pete rosii in obraz.
-Spune ca…tatal copilului…

Dar femeia cea teapana nu mai astepta sa auda ce fusese spus, ci pleca val-vartej, aproape trantind usa.
Fata ramasa in urma se aseza extenuata pe scaunul liber, apoi dadu sa se ridice, constientizand ca nu se cade, dar renunta si la acest gand si doar se indrepta de spate.
Eu, neputand sa-mi stapanesc curiozitatea, si deloc ingrozita la gandul ca aveam sa palavragesc cu o servitoare, am intrebat cu interes ce s-a intamplat.

Fata adopta o expresie specifica barfei si povesti fara prea multe amanunte:
-Ei bine, domnisoara Hill, pe cand avea cinsprezece ani, a descoperit placerea in bratele unui vanator de averi. Se pare ca era indragostita pana peste cap, insa doamna Hill nu a lasat-o sa se marite si a inventat o poveste prin care justifica prezenta micutului. Pe domn l-a indepartat inca de cand a descoperit relatia lui cu fiica dumisale, iar acesta nu stie ca are un copil. Domnisoara Hill este foarte tulburata si intentioneaza sa-i spuna domnului respectiv ca este tata, iar doamna incearca din rasputeri sa o impiedice.

Am ascultat cu tristete aceasta poveste care nu ar fi trebuit auzit de nimeni din afara familiei. O compatimeam pe domnisoara Audrey; cunosteam fiorii pe care ti-i dadea un lucru interzis, doar ca eu nu ma abandonasem lor pana atunci.

Sfatuitorul tatei, domnul Watson, avea un fiu mai mare decat mine cu numai doi ani, pe nume John. A avut parte de o educatie buna, asa ca ne-a fost ingaduit sa ne petrecem timpul impreuna, nefiind inconjurati de alti posibili tovarasi de varsta noastra.

Mama a murit cand m-am nascut, iar tata, dupa sase ani, de febra tifoida. Nu mai am alti frati sau surori si am ramas in custodia matusii Charlotte, care nu s-a casatorit. Astfel, singurul meu prieten a fost John, care m-a protejat intotdeauna ca pe o sora mai mica. In urma cu cinci ani, pe cand eu aveam douasprezece primaveri, am fost despartiti. Eu am mers la o scoala de fete, loc in care blandetea unei singure profesoare a reusit sa ma transforme intr-o domnisoara manierata si eleganta. John a stat un an intr-un institut pentru baieti si apoi un profesor l-a ajutat sa se perfectioneze in zoologie.
Inca de cand m-am intors, am observat schimbarile produse la el. Dintr-un baiat scund si slabut, a devenit un tanar inalt ca un stejar, cu brate vanjoase si umeri lati. Munca l-a intarit, iar culoarea pielii sale este mai inchisa. Pe langa el, par inca un copil, desi el nu ma priveste ca si cum as fi unul.

Zambetul il tradeaza; sunt momente in care pare ca ar vrea sa ma ia de mana, sa ma stranga de talie si sa-mi puna bujori in par, ca in copilarie. Isi aminteste totusi ca nu mai suntem doi copii, si doar ochilor le permite sa ma cerceteze in momentele in care crede el, nu il observa nimeni. Mi-e teama totdeauna ca privirile noastre se pot intalni. Acele rare momente aduc sangele in obrajii mei si un tremur de gheata imi strabate venele.

Zilele in care calarim impreuna pe domeniu par nebunie pura, momente agonizante venite dintr-o alta realitate. Sunt clipe de salbatica fericire, atunci cand vantul alunga normele societatii, atunci cand copitele cailor fac singurul zgomot pe care urechile mele vor sa il auda si cand mainile lui John sunt singurul sprijin de care am nevoie, dar pe care nu il pot primi.
Cand ne intoarcem la realitate, mainile lui rigide ma ajuta sa cobor de pe cal si desopar teama in privirea lui; nu isi doreste sa il las in urma.

Brusc, revin in sala de teatru si privesc stanjenita in jur, cu obrajii arzandu-mi. Urasc sa nu-mi pot stavili sentimentele. Urasc sa las aceste dorinte frivole sa-mi intunece ratiunea.
Am luat o suvita ce-mi picase pe frunte si am prins-o cu grija pe dupa ureche. Mi-am indreptat umerii si am incercat sa fiu atenta la jocul actorilor, insa dupa cateva minute am privit-o pe matusa Charlotte, care inca motaia rezemata de spatarul scaunului sau. M-am ridicat repede, aproape inconstienta de miscarile mele si m-am strecurat afara, unde asteptau birjarul si John, care nu voise sa vada piesa. Paru alertat la vederea mea; cred ca aratam la fel ca domnisoara Hill, cu pete rosii pe fata mea foarte alba si framantandu-mi mainile.

M-am asezat chiar in fata lui, fara sa-l privesc in ochi. Era urias, in comparatie cu mine si tremura violent. Mi-am inclinat capul pentru a-i putea vedea fata. Intr-un impuls de moment, l-am luat de mana. Vazu tulburarea de pe fata mea si imi raspunse la strangere.

Desi curtea era goala, toti oamenii din imprejurimi fiind la teatru, John ma trase printre diferitele corpuri ale cladirii catre o zona in care nici macar servitori nu se zareau. Pana acolo, am luat mana lui intre palmele mele si am mangaiat fiecare centimetru de piele usor aspra. Nu am articulat niciun cuvant, doar i-am dezmierdat mana, fiecare deget al sau, i-am simtit in tot corpul amprentele, i-am numarat cu sufletul striatiile fine de pe piele. L-am strans de parca era ultimul lucru pe care il mai puteam simti, de parca acea palma mare era vitala pentru mainile mele mici. Eram inlantuiti in mod bizar, iar eu nu mai vedeam nimic in jurul meu, nimic inafara de John, al carui brat era sursa fascinatiei mele.
Se opri intre doua ziduri, loc atat de stramt incat atunci cand s-a intors spre mine, piepturile noastre se aflau la distanta de doua rasuflari.

Continuam sa-i mangai mana, iar privirea mea o cauta pe a lui; refuza totusi sa se lase gsit. Dupa cateva clipe, se uita la mine si observa ca imi muscam buzele incontinuu. Se apleca brusc si isi apasa gura de a mea. Era fierbinte si aspra, iar pentru o clipa am crezut ca ma va strange puternic in brate, insa a pasit in spate, dandu-mi un sentiment puternic de singuratate.

-Nu se cade, domnisoara Dawson, n-ar fi trebuit. Nu e deloc potrivit.
A incercat sa se retraga din stransoarea mea, dar i-am luat mana si si mi-am dus-o la buze.
-Nu mai stiu ce se cade, domnule Watson.
Cu un gest, mi-am adunat fustele si m-am intors, cu un ultim gram de rationalitate, sa vizionez cele din urma minute ale piesei, timp in care am rememorat modul in care lumina soarelui dezmierda parul brunet al lui John.
La momentul cuvenit, am inghiontit-o usor pe matusa Charlotte, am luat-o de brat si am condus-o la trasura. John se aseza langa birjar si evita sa vorbeasca tot drumul pana acasa. La coborare, m-a prins reticent de mana si m-a strans abia perceptibil. Matusa nu a observat gestul, ci s-a sprijinit, obosita, de mine. La cina a fost neobisnuit de vesela si nu s-a plans nici macar de paharele care intotdeauna i se parusera insuficient de bine sterse.

Familia Watson lua in mod obisnuit masa cu noi, insa in acea seara John a fost de negasit. Am mancat foarte putin, fara sa ma ingrijesc de eticheta si complet neatenta la discutiile celorlalti meseni. La finalul cinei am oftat cat imi permitea corsetul lila cu garnituri galbene si am mers in dormitor, anuntand ca nu ma simt suficient de bine pentru a-mi petrece seara cu matusa si domnul Watson.
De-a lungul coridorului care ducea catre camera mea am mers fara sa vad ceva din jur. Am fost surprinsa cand am simtit prezenta unei alte persoane in apropierea odaii mele, dat fiindca eram singura care locuia la etaj.
L-am observat inainte ca el sa ma vada; statea cu spatele sprijinit de perete, iar umerii ii erau plecati in fata, dandu-i un aer de slabiciune. Ca niciodata, infatisarea ii era neingrijita, suvitele de par negru cazandu-i peste fata; era doar in camasa si avea manecile suflecate pana aproape de cot. Ii puteam astfel vedea pielea cafenie si imi imaginam firele de par care rasareau din loc in loc peste venele si muschii bine definiti. M-am inrosit imediat ce am constientizat cat de usuratice imi erau gandurile; John ridica privirea, care se incrucisa cu a mea.

-Eu…
Parea pregatit pentru orice, insa expresia i se schimba brusc. Ma saruta discret pe frunte si zambi in coltul gurii.
-…am vrut doar sa-ti urez noapte buna.
Ma mai privi odata si apoi disparu in bezna scarilor ce duceau la parter.

Am ramas incremenita timp de un minut, apoi m-a podidit plansul. Dupa doua-trei lacrimi fugare, mi-am venit in fire. Cine era dumnealui ca sa plang eu pentru el? Pentru un amic din copilarie…am suras cu gandul la naivitatea de care dadeam dovada. Ce-mi venise de umblasem toata ziua fara sa-mi gasesc locul?

Am intrat in camera si m-am pregatit de culcare, insa visele refuzau sa ma intalneasca. Cand au aparut in cele din urma, timide, m-au transportat intr-o scena a unui roman ce-mi placea enorm. Aproape de ivirea zorilor m-am trezit, incordata, fara sa stiu de ce, si mi-a luat mult pana sa pot adormi din nou. Dupa un pui de somn foarte scurt, dar care m-a inviorat, m-am ridicat de pe pat si am inceput sa fredonez un cantec vesel. Imaginea pe care am vazut-o in oglinda m-a surprins: pe fata mi se putea citi o expresie salbatica si provocatoare, mult mai diferita decat de obicei.

Dena, servitoarea mea, a parut uimita cand a intrat in camera, dar si-a compus o mina neutra si m-a ajutat sa imbrac rochia pe care am ales-o. M-am gandit numai la ce ar trebui sa fac in legatura cu dragul de John. Tineam unul la celalalt si am fi fost atat de fericiti sa ne casatorim…daca ne-ar permite legile nescrise ale societatii, bineinteles.

Dena mi-a strans corsetul rochiei bej cu trandafiri negri, in miniatura, pe talie si decolteu si apoi m-a asezat pe un taburet pentru a ma coafa. Ii placea sa faca opere de arta din parul meu lung, de o nuanta de saten atat de inchisa, incat uneori parea negru. L-a rasucit un bucle mari, spectaculoase, a strans cateva suvite care imi cadeau pe fata cu o agrafa din argint, si a desfacut restul, lasandu-l sa cada in valuri pe spate si peste umeri. Fruntea mea lata era pusa in evidenta alaturi de pometii trandafirii, iar ochii de jad pareau sa arda mocnit, alaturi de buzele mici, in forma unor petale de trandafir.

I-am multumit servitoarei si am coborat la micul dejun. Matusa Charlotte spunea intotdeauna ca sanatatea ei nu putea fi invinsa de o pala de vant sau de putina umezeala, asa ca luam masa afara cateva luni in fiecare an.
Ea si familia Watson ma asteptau pentru micul dejun, asa ca mi-am cerut scuze in cel mai elegant mod posibil, avand in vedere ca suflam greu din cauza scarilor cooborate prea repede.

Masa de dimineata a fost un eveniment vesel; eu imi blocasem sentimentele intr-o cutiuta pe care o vizualizasem dis-de-dimineata: din lemn de cires, cu safire pe capac si o cheie mica, din argint.
I-am zambit timid lui John, incercand sa acopar gafele zilei precedente. A trebuit sa recunosc fata de mine, dezvoltasem sentimente destul de puternice, nedorite, pentru acest barbat, fara nicio legatura cu fraternitatea. Nu-mi doream, insa, nici sa o dezamagesc pe matusa Charlotte doar pentru a-mi satisface un simplu capriciu.

Mai tarziu, in cursul acelei zile, o scrisoare mi-a fost adusa de Dena, evident curioasa cu privire la continutul acesteia. Nutream acelasi sentiment, deoarece corespondam numai cu buna mea profesoara care imi devenise prietena la scoala.. Vremea sa primesc o scrisoare de la aceasta nu venise, asa ca i-am multumit servitoarei si ea a inchis resemnata usa. M-am asezat pe taburetul din fata oglinzii si am desfacut cu grija plicul confectionat dintr-o hartie alba si eleganta. Cel care mi-a scris era fiul directorului scolii unde am fost educata, pe atunci un tanar palid, subtire si mereu bolnav. Vizitase salile de clasa alaturi de tatal sau de numai cateva ori si il remarcasem doarece era printre putinele prezente masculine pe care le puteam intalni in mica noastra lume dominata de profesoare severe cu inceputuri de mustata si de indrumatoare tinere ale caror glasuri blande motivau elevele sa se autodepaseasca.

Din scrisoarea domnului Charles Flemming, caci asa se numea, un singur paragraf mi s-a parut relevant:
“Am remarcat inca de pe atunci gratia dumitale; erai o prezenta incantatoare pe langa o multime de alte fete decente, dar banale in toate privintele. Erai de o naivitate nobila si inca de pe atunci mi-ar fi placut sa-ti pot adresa cateva cuvinte, insa imprejurarile nu mi-au permis.
Sunt in recuperare dupa o boala ce nu-mi da pace si ma slabeste in fiecare iarna; un medic mi-a recomandat sa calatoresc pentru a mai schimba aerul. Intrucat sunt destul de aproape de comitatul in care locuiesti, sper ca vei fi bucuroasa la gandul unei scurte vizite din partea mea…”

I-am comunicat matusii spusele domnului Flemming si i-am trimis acestuia un scurt raspuns la adresa pe care o mentionase in scrisoare. Imi parea ciudat ca ma remarcase printre atatea fete de diferite varste, eu fiind doar o copila pe atunci.

In urmatoarele doua zile John fu deosebit de visator; chiar tatal sau glumi int-una din seri si spuse ca fiul sau este probabil indragostit. Eu mi-am facut de lucru cu evantaiul si am ignorat remarca.
Am evitat de asemenea si privirile pline de semnificatie ale lui John, dar nu m-am putut abtine din a-i rasppunde la strangerile de mana pe care mi le adresa cu un soi de disperare neputincioasa.

In sfarsit, a sosit si domnul Flemming intr-o dimineata placuta, nu cu mult inaintea pranzului. Era la fel cum mi-l aminteam, dar boala care parea sa se vindece numai temporar ii daduse un aer de fragilitate ce iti dadea fiori.

Era dragut si gentil, petrecea mult timp in aer liber si parea indragostit peste masura. Cred ca matusa Charlotte ar fi fost cat se poate de multumita de o casatorie intre noi. Probabil ca l-ar fi luat chiar dumneaei de sot, insa era o diferenta semnificativa de varsta intre cei doi.
Domnul Charles a fost cat ii permitea firea de fermecator, plasa ici-colo cmplimente subtile si m-a insotit la atat de multe plimbari incat gleznele mele au protestat, contrariate.

Parea cat se poate de trist la finalul vizitei sale si, inainte sa plece, declara ca ii sunt pe plac si ca ar dori sa ne mai vedem. I-am spus cu delicatete ca nutresc doar sentimente de prietenie la adresa lui si l-am incredintat ca avea sa isi gaseasca o partenera mai potrivita decat mine.
Ne-am luat cu totii la revedere si am observat bucuria launtrica a lui John, referitoare la plecarea musafirului nostru.

In cursul urmatorului an, Charles a murit de febra tifoida si, din cate am auzit, ultimele lui cuvinte au fost ca “a trait suficient”.

Dupa cateva zile, John m-a asteptat din nou in fata camerei mele. Se sprijinea de peretele alb si rece, apoi isi punea capul in maini, facea cativa pasi, nervos, in sfarsit, nu-si putea gasi locul.
Mi-a zambit moale cand m-am infatisat inaintea lui si si-a apropiat obrazul de fruntea mea.
-Domnisoara Dawson, fiti sotia mea. Nu se cade sa ne cunoastem sentimentele, nu se cade sa ne strangem mainile in secret, cand am putea fi fericiti in vazul lumii. Fiti sotia mea. I-am spus si tatei.

M-am inrosit violent, nefiind capabila sa raspund acelor vorbe care mi se pareau a fi aberante.

-Eu si tatal meu locuim aici doar pentru ca el si parintii tai au fost apropiati precum niste frati in tinerete. Mama a murit inaintea mamei tale si am venit aici pentru a fi de ajutor. Dupa ce si ai tai au plecat dintre noi, am ramas penru a va fi sprijin tie si matusii tale. Avem si noi o mosie, in nord, de care ingrijste un var al tatei. Nu sunt un servitor, Aida. As putea sa-ti fiu sot.
N-am raspuns pe loc cererii aceleia; l-am primit in odaie, draga mea. Marturisec cu infinita rusine, pentru ca n-ar fi trebuit. N-am facut nimic compromitator, totusi. Ne-am privit numai, i-am mangaiat mainile, i le-am sarutat, am urmarit cu degetele venele sale albastrui si am vorbit despre noi, si viata, dorinte, tot ce s-a putut pana la ivirea zorilor.

I-am spus matusii ce ne macina si a primit cu bratele deschise ideea ca John sa-mi fie sot. Se pare ca toata lumea stia ca familia Watson are o situatie buna, dar eu nu aflasem doar pentru ca eram foarte tanara si in ultimii ani nu se mai acordase importanta subiectului.

Exista, oare un alt cuplu binecuvantat cu atata fericire, cat avem noi? Sunt doi ani de cand am invitat prima data in barbat in camera mea si in tot acest timp, nu am regretat nicio secunda. Maine, Elden, fiul nostru, va implini un an si am gasit ca te-ai bucura sa ma stii implinita. Cu un fiu care seamana in toate privintele cu tatal sau si o familie atat de mica si iubitoare, nu-mi pot dori nimic altceva, decat sa te cunosc. Oare a fost destinul tau sa pleci dintre noi inainte ca eu sa ma nasc?
Te iubesc, chiar daca nu te-am cunoscut. Esti parte din mine.

Surorii mele, Ella Dawson.
Cu drag, Aida Watson.

…………………………………..
Scuzati orice greseala de scriere; imi este greu sa corectez „la sange” un text de mare amploare.

It’s called love.

E doar iubire. E acel sentiment de nepasare, de abandon total, cand arunci pe fereastra orice urma de regret pentru ce a fost si ce ar fi putut fi.

Conteaza oare diferentele? Una din ele are parul de culoarea coniacului, buze mici si senzuale si obrazul inca roz, rotund, purtand urme ale adolescentei. Cealalta pare matura. Nu e asa. Parul sau nisipiu de culoarea soarelui in timpul iernii incadreaza o fata prelunga cu ochi verzi si patrunzatori. Oasele soldurilor par sa treaca prin pielea ei stravezie si cateva coaste se vad pe dupa sani.

Sunt doar fericite. Sunt una pentru cealalta ce reprezinta iarba pentru un narcoman. Cea tanara alunga grijile cu o fermecatoare clipire din gene si atunci fredoneaza usor melodia lor favorita: Rumour, ironic sau nu. Blonda o priveste fermecata. Ar putea s-o inlantuiasca in privirea ei ore intregi, fara sa articuleze vreun sunet, doar devorand-o cu ochii.

Au uitat.  Se mint senine, dar ele au fost cele uitate. Si in momentele de rara melancolie, cand lumea pare mai singura ca niciodata, pieptul uneia e salvarea celeilalte, o canapea veche din piele neagra le gazduieste visele si peretii pastreaza amintirea tipeteleor placerii si versurile lor, mereu aceleasi.

I’m just tryin’ to work out
How to be like myself
I’m just tryin’ to work out
These cards I’ve been dealt

See that girl she’s looking great
She used to be quite overweight
She may not be entirely straight
Perhaps it’s just a rumour
Always did as she was told
Apparently she’s on the dough
Spends it all on alcohol
Perhaps it’s just a rumour

O sansa la imposibil (2)

Era fermecatoare: arcuirea buzelor sale asemenea unor petale de trandafir dezvaluia un zambet timid, o inocenta adorabila. Era la fel de prinsa ca si el in acel joc. Uitase de timp, parea sa nu-i pese ca jumatatea de ora trecuse de mult. Cateva suvite din impletitura perfecta ii cadeau acum rebele pe frunte si ea le tot dadea neindemanatica pe dupa urechi.
 In timp ce vorbeau, diferentele dintre ei deveneau din ce in ce ma evidente. Si sapau mai mult, cu pofta de cunoastere, in speranta gasirii unor puncte comune pe baza carora s-ar putea lega ceva. Desi asemanarile erau prea putine si firave, in distanta de cativa centimetri dintre ei se tesea o legatura mai trainica decat o panza de paianjen creata dn stele. Aura din jurul lor era mai stralucitoare decat soarele de dimineata al acelei penultime zile de martie.
Rasete. Ore scurse precum secundele. Un sarut dulce pe obraz dat de niste buze blonde pe pielea maslinie. Rasuflare calda. Dorinta de mai mult.
-O sa revin. Promit.

O sansa la imposibil


Maine e ultima zi din martie. Iar fata cu ochi albastri si buze blonde sta la aceeasi masa la care a stat si in penultima zi a lui februarie. El are optsprezece ani, ea douazeci. El e chelner, ea studenta.
El are ochii verzi, intunecati de vapai stranii ce par a ascunde pasiunea. Parul sau e mai negru decat onixul si pielea sa e maslinie. Este pe jumatate tigan si este singur pe lume.
Ea, cu ochii sai albastri, debordeaza de inocenta si pofta de viata. In fiecare zi are cositele lungi si blonde stranse intr-o impletitura complicata, mereu alta, care ii evidentiaza supletea oarecum bolnava si pometii proeminenti. Petrece in fiecare dimineata cate o jumatate de ora in cafeneaua in care lucreaza el, band o cafea si citind o carte.
El priveste intotdeauna dincolo de aspectul de papusa de portelan si ii citeste in suflet. Ii iubeste deja fiecare miscare, fiecare gest delicat, degetele mici si subtiri cu care tine cescuta de cafea mereu neagra.
Si azi, o zi inainte de sfarsitul lui martie, se aseaza la masa de langa fereastra si isi face curaj.
-Pot sa-ti ofer un ceai?