Fericirea inseamna ce?

Respectul de sine nu are legatura cu sexul sau nuditatea. A te repecta pe tine inseamna sa faci numai lucruri care iti aduc fericirea.
Imi suflam in vene incercand sa-mi conving sangele sa mi se plimbe prin trup. Citeam. Si plangeam, si radeam, gandindu-ma la cat de prosti sunt oamenii.
Ore bune mai tarziu m-am gasit pe o banca din spatele unui oarecare bloc. Toate golurile personalitatii mele erau pline cu alcool si iarba. Eram fericita, muscand cu patos din buzele carnoase ale unui baiat pe care abia il cunoscusem. Eram atat de aproape incat puteam in sufletul sau simti bataia vantului unui decembrie ars de chibrit.
Puteam, in mainile lui care gasisera sprijinul oferit de trupul meu, sa simt anii ce-si facusera cuib in pielea-i dura.
Pot, desi eu insami nu eram, sa gandesc la fericire? Chiar pot. Merita sa-mi pun sinele la-ndoiala pentru numai o clipa de pura libertate .

Zile de vacanta.

Ma dragii mei, multi au impresia ca mi se rupe de parerile lor. Mno, acum, ce sa va zic? Daca au impresia ca voi incepe sa plang din cauza acestora si sa stric tastatura busind cu capul in ea, ii dezamagesc rau de tot.
Initial voiam sa scriu despre vacanta, da’ renunt. (Ce sa zic? Ca de trei zile tot ce aud e: Ai terminat scoala, bai? Si ca eu raspund mereu acelasi lucru?- M-a terminat ea pe mine.)
Acestea fiind zise, iertati-mi va rog postul de 95 de cuvinte in care nu scrie nimic. Vacanta placuta sa aveti!:)

Cioburi de trecut

Am uitat acea bucata de oglinda pe care o intrezaresc uneori in coltul ochiului, aceea pe care o asociez cu o copilarie a altuia, nu a mea.

Acea vreme in care caruselul din parc era doar pura bucurie; astazi, reprezinta melacolia brutala, dorintele pe care nu mi le pot implini, faptul ca toti au trecut pe langa mine, adaugand cate-o mica piatra la constructia ciudatei cu ochi verzi de astazi.
Imi revad prietenii cu care obisnuiam sa ma joc in nisip odata la cateva luni si simt de fiecare data cum dorul involbureaza marea de sentimete pe care in van incerc sa le linistesc. Revad aceste amintiri umblatoare care fac ca toata viata sa-mi treaca prin fata, ca toti anii reprimati in subconstient sa revina cu violenta, vii in mintea mea.

Urasc trecutul. Ma-ntuneca si scoate la iveala partea mea neortodoxa, flamanda de disperare, pe care o hranesc din razbunare; vreau sa ma razbun pe slabiciunea cu care imi las mintea invadata de imagini distructive.

Explicatii

Probabil cei carora le sunt adresate nu vor intra pe-aici, dar cred ca putin imi pasa. Cred ca in primul rand mi le datorez mie.
Am rabufnit din cauza presiunii. Pot sa iubesc, sa fiu obsedata, pot sa-mi doresc sa ma spanzur, pot plange in orice moment al vietii mele. Si ce daca? Dupa comportamentul obisnuit al celor din jur, foarte asemanator cu miserupismul, ar trebui ca aceasta intrebare nici macar sa nu existe. Dar daca un zambet nelalocul sau apare pe fata mea, de ce oamenii ofteaza si isi dau ochii peste cap?
De ce ma observa doar in momentele in care as vrea sa nu fiu observata, iar cand am nevoie de cineva care sa-mi fie alaturi, nimeni nu e disponibil?
De ce nu stiu sa ma comport precum ceilalti, de ce m-am ingropat in siguratate?
De ce plang la fiecare autoanaliza?
De ce acea dorinta atat de puternica incat imi provoaca durere de a fi o adolescenta normala se manifesta intr-un mod atat de dezgustator?
De ce nu ma pot integra?
De ce sunt respingatoare?
…sunt doar un copil. Sunt inca un copil care nu si-a impartit jucariile cu nimeni, care vrea doar sa se joace alaturi de alti copii, dar care nu poate. Nu sunt la fel ca ei. Si uneori imi doresc sa fiu comuna, mediocra, doar ca sa nu mai fiu singura.

Vor sa ma prefaca-n cioburi

O carapace goala. Aici ma ascund, printre lacrimi si incercari puerile de a-mi reveni, de a ma ridica dupa fiecare lovitura. Zambesc. Superficial. Si nu e niciodata de ajuns. Ei stiu ca imi e tot mai greu sa imi opresc tremurarea convulsiva a umerilor. Ei stiu ca nesiguranta ma-nvaluie. Mi-e tot mai greu sa razbat.
Si totusi ii inving mereu.
Ma-mbrac cu suferinta. Ca si rasetele, e-o bucata din mine; de vreau ori nu. Oare de-o alung imi voi pierde sinele?

Perks…or not?

Ma aflu intr-o dilema existentiala. Ma aflu intr-un conflict cu mine insami, intr-o depresie post-perks of being a wallflower si ma obsedeaza acelasi subiect.

Abia am terminat de citit cartea. Prima pe care am citit-o in intregime, in engleza. Si am iubit fiecare cuvant din ea.

Ideea e ca ma simt trista. Nu m-as fi definit ca „wallflower”, pana acum; mi-am dat seama totusi ca degeaba incerc sa „particip” la scoala. Degeaba ma am bine cu colegii, daca imediat ce ajung acasa, toti uita de mine. Sunt wallflower pentru ca dupa ce parasesc curtea scolii revin la starea mea de observator. Pentru ca sunt singura care merge acasa si scrie in prostie chestii pe care a doua zi le sterge, sau citeste pana i se inchid ochii, timp in care ceilalti merg la petreceri, se indragostesc, isi impartasesc secrete, barfesc. Eu nu fac nimic din toate astea pentru ca pe nimeni nu intereseaza aberatiile mele.

Si chiar am vrut. Vreau. Dar eu raman eu. Tot o ciudatenie antisociala cu mari probleme emotionale, care nu se poate apropia de nicio alta persoana, aparent fara motiv. De fapt, motive sunt, probabil, dar eu chiar nu-mi dau seama de greselile mele. Si astfel ajung asa. Patetica.

Mda. Am tendinta de a ma apropia de oameni cu o varsta foarte diferita de a mea. Sunt o trista, stiu.

Cred ca poza exprima mai bine decat mine ce vreau sa zic.

favorite-perks-being-wallflower-quotes--large-msg-133883010021

http://fuckyeah-perksofbeingawallflower.tumblr.com/post/37999181182