Fatal (1)

Incercam sa imi curat parul mult prea lung si aspru de sangele ce se uscase acolo ceva mai repede decat de obicei, pieptanandu-l cu degetele mele inspaimantator de albe. Si lungi.

Il lasasem pe numarul saisprezece in dormitor, sa se bucure de somnul pe care avusesem buna vointa sa i-l ofer mangaindu-l cu lama cutitului pe care mi-l lasase tati. Il imbratisase vesnicia in raceala ei ordonata si ii fredona gemete la ureche.

Ce placere fatala. Sa omori un fraier face cat o mangaiere pe obraz de la persoana iubita, cand esti in stare sa oferi asa ceva; e aceeasi furtuna de frunze moarte ce iti curenteaza arterele si iti ucide incet muschii pulsanti in disperare cronica si vanatai.

Ma priveam in oglinda si numaram porii in care se involburasera saruturile ultimei mele victime. Mi-am prins parul intr-un coc in crestetul capului si m-am intors la el. Numele sau era Adam, era blond si avea ochii albastri. Avea o expresie inocenta pe fata chiar si asa, dupa ce traise alaturi de mine. Teribil de enervant nu fusese cat inca traia, asa ca am fost blanda si mi-am insusit sufletul sau fara sa-l las sa sufere. Pe mine ma durea, in schimb. Ma durea acea unire periculos de dulce amaruie, imi facea acele firicele fine de par de pe ceafa sa se ridice, sa se zbenguie intr-un dans macabru ce ma electrocuta senin.

M-am scuturat de orice sentiment, mi-am acoperit trupul gol cu rochia ce zacea sifonata pe podea si mi-am sarutat a saisprezecea victima pe frunte. M-a izbit cu tandrete acel iz usor de moarte proaspata de care mi-am permis sa ma bucur timp de 5 secunde ale naibii de lungi.

Am ridicat arma aceea nepretuita si am curatat urmele de sange de pe ea cu limba. Am ascuns-o cu grija in maneca si mi-am trecut mainile pentru o ultima data prin parul lui Adam. M-am intors intr-o viteza gratioasa, am incuiat usa cu grija si m-am urcat in vehiculul negru ce ma astepta.

O mana calda si o pereche de ochi de un verde la fel de rece ca al meu ma asteptau. A inhalat dornic aroma de moarte ce plutea in jurul meu si mi-a oferit unul din micile sale zambete arogante care duhneau a aprobare.

„Ce fata buna.”
Cat il iubeam.

O sansa la imposibil (2)

Era fermecatoare: arcuirea buzelor sale asemenea unor petale de trandafir dezvaluia un zambet timid, o inocenta adorabila. Era la fel de prinsa ca si el in acel joc. Uitase de timp, parea sa nu-i pese ca jumatatea de ora trecuse de mult. Cateva suvite din impletitura perfecta ii cadeau acum rebele pe frunte si ea le tot dadea neindemanatica pe dupa urechi.
 In timp ce vorbeau, diferentele dintre ei deveneau din ce in ce ma evidente. Si sapau mai mult, cu pofta de cunoastere, in speranta gasirii unor puncte comune pe baza carora s-ar putea lega ceva. Desi asemanarile erau prea putine si firave, in distanta de cativa centimetri dintre ei se tesea o legatura mai trainica decat o panza de paianjen creata dn stele. Aura din jurul lor era mai stralucitoare decat soarele de dimineata al acelei penultime zile de martie.
Rasete. Ore scurse precum secundele. Un sarut dulce pe obraz dat de niste buze blonde pe pielea maslinie. Rasuflare calda. Dorinta de mai mult.
-O sa revin. Promit.

O sansa la imposibil


Maine e ultima zi din martie. Iar fata cu ochi albastri si buze blonde sta la aceeasi masa la care a stat si in penultima zi a lui februarie. El are optsprezece ani, ea douazeci. El e chelner, ea studenta.
El are ochii verzi, intunecati de vapai stranii ce par a ascunde pasiunea. Parul sau e mai negru decat onixul si pielea sa e maslinie. Este pe jumatate tigan si este singur pe lume.
Ea, cu ochii sai albastri, debordeaza de inocenta si pofta de viata. In fiecare zi are cositele lungi si blonde stranse intr-o impletitura complicata, mereu alta, care ii evidentiaza supletea oarecum bolnava si pometii proeminenti. Petrece in fiecare dimineata cate o jumatate de ora in cafeneaua in care lucreaza el, band o cafea si citind o carte.
El priveste intotdeauna dincolo de aspectul de papusa de portelan si ii citeste in suflet. Ii iubeste deja fiecare miscare, fiecare gest delicat, degetele mici si subtiri cu care tine cescuta de cafea mereu neagra.
Si azi, o zi inainte de sfarsitul lui martie, se aseaza la masa de langa fereastra si isi face curaj.
-Pot sa-ti ofer un ceai?

Putin ajutor, va rog!

Dragi prieteni virtuali, am nevoie de ceva sfaturi. Vreau sa incep sa citesc ceva, dar nu stiu ce. Acestea sunt variantele mele:
-Seria Sange Albastru
-Seria Micutele Mincinoase
-Seria Altfel De Ingeri
-Seria Paranormal
-Seria Elita intunecata
-Seria Shadow Falls
-Seria Chimie perfecta
-Seria Evernight
-Seria Maximum Ride
-Seria Vrajitor si Vrajitoare
-Seria Ashley
-Seria Culorile dragostei
-Seria Umbra noptii
-Seria Femei din alta lume
Le voi citi pe toate, bineinteles, dar nu ma pot hotari cu ce sa incep. Ati citit vreuna? Ce mi-ati recomanda?

Raspunsuri

Era doar un copil. Un adolescent care tanjea dupa inocenta, care isi dorea ignoranta inapoi, care suporta cu stoicism loviturile pana la intalnirile inevitabile cu sinele, din tiimpul noptii.
Radea sadic de propri-i parinti. Oare ei nu stiau ca el stie tot? Ca in tacerea ce se asternea intre ei erau mai multe raspunsuri decat intr-o cearta auzita de tot blocul?
E incomod sa stai la masa impreuna cu doi oameni care nu-si vorbesc. Dar el era spectator in primul rand al acestei dureri si nu facea nimic s-o-mpiedice. Ce putea face?
Avea de dus si alte razboaie. Si le infrunta pe toate sperand la ce e mai bun, capatand terori nocturne, in vise, si diurne, in cosmarul realitatii.
Avea sa fuga spre o insula de nimeni stiuta, avea sa fie eliberat de povara prea grea pentru un copil de paisprezece ani. Avea sa uite de oroarea primilor ani din viata, avea sa exploreze infinitul. Doar pentru asta sunt facute alcoolul si morfina. Doar pentru asta isi canta pasarile viata pe cerul plin de nori si soare. Doar pentru asta ne-ngropam de vii.

Shattered (2)


Am deschis ochii si m-am uitat prin incapere. Alb. Sunt un mutant. Un monstru. Ce-i cu mine? Cine sunt?
Am incercat sa ma ridic dar o durere surda mi-a strapuns umarul. Amintirile pana atunci ingropate de ceea ce probabil era morfina au dat navala la suprafata. Mi-am strans ochii in timp ce lacrimi stateau sa-mi curga.

Il vedeam clar: la cei numai douazeci de ani ai sai, era torturat de o lume pe care n-o puteam vedea, dar care imi era din ce in ce mai cunoscuta. Umbre ii invadau constiinta, il fugareau prin colturi intunecate, se hraneau cu mintea si sufletul sau. Era doar un copil instabil. Si se agata de mine ca de-o ancora, o legatura cu realitatea.
Revedeam noptile noastre impreuna. Trupurile noastre se mistuiau in imbratisari de gheata si foc, imi atingea usor coapsele dandu-mi fiori, iar pieptul meu si spatele sau se arcuiau in tandem in timp ce ma saruta pe gat. Urmau cosmarurile. Mereu inspaimantatoare, mereu altele. Se trezea tremurand, scancind precum un copil, terifiat de visele ale caror continut nu l-am aflat niciodata. Atunci degetele sale se afundau in bratele mele slabe, buzele sale sarutau corpul meu cu o foame dureroasa si ma ruga cu glasul tremurat sa fredonez un cantec de leagan pentru el. N-aveam voce, dar nu-i pasa. La auzul vocii mele reusea sa adoarma din nou.

Si acea ultima zi. Avea un pistol. Visa de mult la sinucidere, voia sa scape de amintirile focului ce-i mistuise copilaria, ce-i naruise viata. Fusesem constienta ca n-avea sa dureze, ca el era din ce in ce mai instabil, dar simteam ca pieptul imi explodeaza.
El nu era atent la mine, ci vorbea in continuu, iar suvoiul de vorbe a reusit la un momentdat sa ma aduca la realitate. Voia sa ma ia cu el. Nu m-am impotrivit. Fara el, stiam ca rostul meu in lume nu va mai exista. Stateam pe podea, pe pieptul sau. Plangeam unul pe umarul celuilalt si ne murmuram vorbe de incurajare. Palmele mele ii mangaiau fata si ii dadeau suvitele de par umede de sudoare la o parte. El nu indraznea sa-si deschida ochii.
Pistolul zacea langa noi, ca un vechi prieten: gata sa ne fie alaturi in orice imprejurare. I l-am pus in mana, m-am uitat drept la el si l-am sarutat pe frunte. Aveam sa ne intalnim curand.

Dar n-a fost asa. Durerea imi spunea ca nu sunt moarta. Iar el nu era aproape. Stia care sunt florile mele preferate si mi-ar fi pus un buchetel intr-o vaza. Dar eram inconjurata numai de alb: cearsafuri imaculate, pereti fara personalitate, un tavan crud si o fereastra cu perdele albe.
El unde era?

//

Copacul spanzuratului

Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
Unde-au spânzurat un om, ce alţi trei a căsăpit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.

Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
De-unde omul mort iubita să se-ascundă şi-a vestit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.

Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
Unde ţi-am tot spus să fugi, spre-a fi liberi, în sfârşit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.

Te întreb de-ai vrea să vii
La copacul răzleţit
C-un colier dintr-o frânghie, cu colanul meu leit.
Mai ciudat decât ce fost-a
N-o să pară, negreşit,
Că noi doi, în miez de noapte, în copac ne-am regăsit.

-Suzanne Collins, Jocurile foamei-Revolta.