Pierduta

Sunt camere albe. Sunt zeci de coloane ce ma-nconjoara. Un labirint al viselor prin care disperata calatoresc sperand a-mi gasi realitatea. Alerg, torturata de dorinta; nu mai pot distinge de-i adevarat ori nu. O cheie ruginita-mi zace in palma. Pot jura ca n-o aveam. Dar o am. Eu stiu ca-i salvarea mea. Ea stie ca eu stiu.
Un ranjet nebunesc imi cuprinde fiinta. Alerg in pura agonie si ma regasesc. Si ma-nconjoara nimicul.
Ma-ntorc, umilita, in labirintul trist al mintii mele. El stie ca eu stiu; gandeste ca sunt slaba. Ma vrea intoarsa impotriva-mi.

Anunțuri

Explicatii

Probabil cei carora le sunt adresate nu vor intra pe-aici, dar cred ca putin imi pasa. Cred ca in primul rand mi le datorez mie.
Am rabufnit din cauza presiunii. Pot sa iubesc, sa fiu obsedata, pot sa-mi doresc sa ma spanzur, pot plange in orice moment al vietii mele. Si ce daca? Dupa comportamentul obisnuit al celor din jur, foarte asemanator cu miserupismul, ar trebui ca aceasta intrebare nici macar sa nu existe. Dar daca un zambet nelalocul sau apare pe fata mea, de ce oamenii ofteaza si isi dau ochii peste cap?
De ce ma observa doar in momentele in care as vrea sa nu fiu observata, iar cand am nevoie de cineva care sa-mi fie alaturi, nimeni nu e disponibil?
De ce nu stiu sa ma comport precum ceilalti, de ce m-am ingropat in siguratate?
De ce plang la fiecare autoanaliza?
De ce acea dorinta atat de puternica incat imi provoaca durere de a fi o adolescenta normala se manifesta intr-un mod atat de dezgustator?
De ce nu ma pot integra?
De ce sunt respingatoare?
…sunt doar un copil. Sunt inca un copil care nu si-a impartit jucariile cu nimeni, care vrea doar sa se joace alaturi de alti copii, dar care nu poate. Nu sunt la fel ca ei. Si uneori imi doresc sa fiu comuna, mediocra, doar ca sa nu mai fiu singura.

Vor sa ma prefaca-n cioburi

O carapace goala. Aici ma ascund, printre lacrimi si incercari puerile de a-mi reveni, de a ma ridica dupa fiecare lovitura. Zambesc. Superficial. Si nu e niciodata de ajuns. Ei stiu ca imi e tot mai greu sa imi opresc tremurarea convulsiva a umerilor. Ei stiu ca nesiguranta ma-nvaluie. Mi-e tot mai greu sa razbat.
Si totusi ii inving mereu.
Ma-mbrac cu suferinta. Ca si rasetele, e-o bucata din mine; de vreau ori nu. Oare de-o alung imi voi pierde sinele?

Perks…or not?

Ma aflu intr-o dilema existentiala. Ma aflu intr-un conflict cu mine insami, intr-o depresie post-perks of being a wallflower si ma obsedeaza acelasi subiect.

Abia am terminat de citit cartea. Prima pe care am citit-o in intregime, in engleza. Si am iubit fiecare cuvant din ea.

Ideea e ca ma simt trista. Nu m-as fi definit ca „wallflower”, pana acum; mi-am dat seama totusi ca degeaba incerc sa „particip” la scoala. Degeaba ma am bine cu colegii, daca imediat ce ajung acasa, toti uita de mine. Sunt wallflower pentru ca dupa ce parasesc curtea scolii revin la starea mea de observator. Pentru ca sunt singura care merge acasa si scrie in prostie chestii pe care a doua zi le sterge, sau citeste pana i se inchid ochii, timp in care ceilalti merg la petreceri, se indragostesc, isi impartasesc secrete, barfesc. Eu nu fac nimic din toate astea pentru ca pe nimeni nu intereseaza aberatiile mele.

Si chiar am vrut. Vreau. Dar eu raman eu. Tot o ciudatenie antisociala cu mari probleme emotionale, care nu se poate apropia de nicio alta persoana, aparent fara motiv. De fapt, motive sunt, probabil, dar eu chiar nu-mi dau seama de greselile mele. Si astfel ajung asa. Patetica.

Mda. Am tendinta de a ma apropia de oameni cu o varsta foarte diferita de a mea. Sunt o trista, stiu.

Cred ca poza exprima mai bine decat mine ce vreau sa zic.

favorite-perks-being-wallflower-quotes--large-msg-133883010021

http://fuckyeah-perksofbeingawallflower.tumblr.com/post/37999181182